Mă uitam într-o zi la fotografii...vechi, recente, în care zâmbeam, în care încercam să zâmbesc, în care mă prefăceam că zâmbesc.
Sunt multe clipe în viaţă în care disimulăm...încercăm să fim veseli, să părem duri, de neatins, însă noi ăştia mai "răi" (căci aşa ne percep ceilalţi oameni) suntem cei mai sensibili. Noi ăştia mai "nebuni" avem inimile făcute ţăndări. Noi ăştia care glumim şi care încercăm să binedispunem pe toată lumea, avem momente în care ne prăbuşim. Avem momente în care totul e dat peste cap, toată viaţa noastră, toate speranţele, iar tot ceea ce ne ajută să ne ridicăm dispare.
Şi atunci ce ne rămâne de făcut? Păi, în primul rând, să nu ne pierdem speranţa. Să nu ne pierdem zâmbetul, chiar dacă nu mai e pur şi copilăresc, să nu ne pierdem prietenii şi mai ales să nu ne pierdem pe noi înşine.
Trebuie să căutăm oameni care ne fac să râdem puţin mai tare, să zâmbim puţin mai des, oameni care ne fac viaţa puţin mai bună.
Eu am găsit aceşti oameni şi le sunt recunoscătoare în fiecare zi că sunt alături de mine la bine şi la greu şi că simpla lor prezenţă îmi dă puterea să lupt pentru a-mi atinge ţelurile, pentru a-mi îndeplini toate visele şi mai ales pentru a rămâne puternică.